Mă gândesc de multe ori ... viaţa este o înşiruire de evenimente care defapt ne formează şi ne definesc ca şi oameni.
Pe unii, întâmplările din viaţă ne vlăguiesc, pe alţii ne întăresc, iar pe câţiva ne împietresc. Fericiţi sunt aceia care aleg însă să rămână alături de semenii lor şi să dăruiască zâmbete, un umăr de sprijin, o vorbă blândă, o mână plină de prietenie întinsă atunci când lumea pare a fi atât de departe de tine.
Sunt convinsă că toţi visăm în tinereţe să avem casa noastră, o familie pe care să o iubim şi cu care să împărţim bune şi rele, un loc unde să îmbătrânim liniştiţi privindu-ne copiii şi nepoţii cum cresc şi zboară oameni mari de lângă noi.
Toţi visăm să le fim un exemplu frumos, o temelie vieţii şi tinereţii lor, un scut faţă de tot ce e rău pentru ei, o sită prin care să se cearnă toată durerea, boala, iar la ei să ajungă doar ceea ce e bun şi sănătos, dar... nu reuşim întotdeauna şi atunci, atunci ce se întâmplă cu noi?
Unii au noroc şi familia, prietenii, apropiaţii le rămân alături, îi sprijină şi îi ajută, iar durerea trece mai uşor, boala se tratează din timp, iar uneori o învingem.
Alţii...rămân singuri ca şi o pasăre rănită în mijloc de furtună... trântită de ici-colo fără milă, ridicată în nori şi aruncată de stânci, târâtă prin noroi şi prin ape, dar ea rămâne...vie, atât cât poate şi cum poate!
De ce?
Pentru că între aripile ei stă zgribulit un pui micuţ şi bolnav, iar pasărea ştie că ea este ultima fiinţă care îi doreşte tot binele, fericirea, sănătatea din lume şi îl iubeşte mai presus de orice, de oricine, chiar şi mai presus de ea însăşi!
Un exemplu de pasăre frumoasă cu aripile frânte de viaţă şi de cei dragi, dar care a rămas vie pentru puiul ei este... Alexandra Ciocoi.
Alexandra s-a căsătorit, a devenit mamă şi a sperat într-o viaţă frumoasă şi liniştită...tihnită şi bună pentru puiul ei şi pentru familia sa. Nu a dorit nimic mai mult decât ne-am fi dorit oricare dintre noi!
Cel care ar fi trebuit să-i fie alături la bine şi la greu a părăsit-o în momentul în care a aflat că puiul lor Ştefănel are cancer...
Nici măcar nu aş putea să âmi închipui ce a fost şi ce este în sufletul acestei păsări Phoenix..., dar ştiu că din durere, din lacrimi, din disperare a renăscut de fiecare dată pentru copilul ei - pentru că aşa face un părinte, o mamă!
A rămas aproape singură într-o lume atât de ... departe!!!
A rămas singură cu un copil care are oricum atât de multe necesităţi şi care pe lângă toate acestea, acum, mai are nevoie de tratamente peste tratamente.
Totul este costisitor, dar mai ales...dureros!
Ca şi mamă, citind pe blogul Isabellei despre Alexandra şi Ştefănel, am plâns.
Am plâns pentru că ştiu ce înseamnă să fi mamă şi să te simţi neputincioasă în faţa vieţii: să vrei să poţi şi să nu poţi pentru că există atât de multe implicaţii şi evenimente din afara ta, din afara sferei tale de putinţă, de...om!
Citesc de mult pe blogul dragei mele Isa despre copiii de la Budimex, secţia Oncologie şi mă simt mică, mă simt neputincioasă, mă simt şi eu o parte din lumea aceea departe, mă strâng în mine de durere şi plâng.
Aş vrea să pot, dar nu pot..., cel puţin nu acum.
Aş vrea să pot să le cumpăr câte un pampers, câte o jucărie care să le aducă un zâmbet pe buze, un pachet de lapte cu vitamine, o hăinuţă...
Citind însă, m-am gândit că poate mulţi dintre DVS. puteţi să îi ajutaţi cu puţin din puţinul DVS., cu un zâmbet-jucărie, cu un râset-poveste, cu o îmbrăţişare-hăinuţă, cu un medicament-licoare de viaţă, cu o rămânere alături de cei care sunt singuri într-o lume plină de tuburi, peruzii, spasme, teamă, durere şi uneori...moarte!
Viaţa lor, chiar dacă se trăieşte între "gratii de spital" este încă viaţă şi poate deveni una sănătoasă, iar noi putem să îi ajutăm să o aibă dacă nu mai repede înapoi, măcar mai strălucitoare într-un loc atât de cenuşiu, mai liniştită, mai plină de bucurie şi emoţie!
Isabella a scris la ea pe blog despre atât de mulţi oameni frumoşi care vizitează acest loc al îngerilor despre care unii refuză să creadă că există şi despre atât de mulţi îngeri frumoşi, încât am simţit că ei, oamenii frumoşi, pot să fie şi mai mulţi sau măcar...îi putem ajuta şi noi să fie şi mai mulţi!
Într-un loc cenuşiu, Isabella a aşezat tăcută o constelaţie, Iulia a adus o alta, Adriana o alta, Simona a umplut cerul cu un cărucior de stele, Andreea a zâmbit şi ea stele, Maria a dorit şi ea să aşeze o stea cu sufletul..., Oana a început şi ea să licărească şi mai sunt încă atât de multe persoane pline de dragoste de oameni, de dăruire, de umanitate, de suflet şi putere care merg mereu acolo pentru a aduce din nou speranţă în suflete ce poate au pierdut-o demult, dar care luptă pentru că ei sunt...ÎNVINGĂTORII NOŞTRI ai tuturor, iar noi, într-un fel sau altul le suntem datori să le fim aproape în ceas de atât de încercată cumpănă...
Cei care vreţi să ajutaţi aceste familii şi aceşti copii...vă rog să mă contactaţi pe mail:
sau intraţi pe blogul Isabellei şi puteţi să o contactaţi pe ea!!!
VĂ ROG...NU LĂSAŢI ÎNGERII SINGURI ÎNTR-O LUME CU ATÂT DE MULŢI OAMENI! CÎND SUNT SINGURI, ÎNGERII PLÂNG STELE, IAR CERUL MOARE PUŢIN CÂTE PUŢIN PENTRU NOI TOŢI!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu