Copiii sunt Universul nostru, Totul nostru... sunt însăşi Esenţa Vieţii noastre, Licoarea aceea magică pe care Dumnezeu ne-o pune în sânge, în trup, în suflet şi ne dă aripi!!!
Din ei ne alimentăm puterea, strălucirea, imposibilul şi tot ei sunt cei care atunci când ajung să păţească o nenorocire ne arată cât de neputincioşi suntem noi ca şi părinţi în anumite situaţii, cât de legaţi de mâini suntem, cât de jos putem să cădem şi atunci când se întâmplă acest fapt, singurul lucru care se mai poate întâmpla este SPERANŢA ÎNTR-O ALTĂ ŞANSĂ..., este speranţa în oamenii buni, este speranţa că nu suntem singuri pe lume, este puterea de părinte de a plânge singuri, (când copiii noştri nu ne aud...) cu faţa adâncită în pumni, în genunchi, în cele mai negre coşmaruri , iar apoi de a zâmbi pentru ca ei să-şi tragă puterea şi iubirea din noi!
Pentru o mamă, o mamă frumoasă aş spune eu, "Totul ei, Cosmina"..., a ajuns într-un mare impas..., iar povestea grea, dureroasă, presărată cu lacrimi şi disperări a acestei mame, începe cam aşa:
"Steluţei îi curg lacrimi repezi din ochi albaştri fără strălucire. Îl rog pe Dumnezeu, repetă ea. Îl rog… Doamne, nu mi-o lua pe Cosmina… Doamne, lasă-mi copilul, te rog…
Poate că eu sunt de vină pentru nenorocirea asta de boală, leucemia asta rea şi tot ce a urmat, spune Steluţa privind în gol.
Acum un an, pe timpul ăsta, Cosmina era sănătoasă tun. Avea centura albastră la karate, făcea sport de performanţă. Pe atunci făcea câte o sută de flotări de-o dată. Acum nu poate merge nici la baie. Când s-a îmbolnăvit, şansele ei de viaţă erau mici, aşa mi-au spus medicii. Că încearcă să o salveze, dar că nu îmi garantează nimic.
Acum un an, pe timpul ăsta, Cosmina avea o familie, mergea la şcoală, învăţa bine, făcea sport, avea viaţa ei de copil, avea o casă. Apoi… Apoi s-a întâmplat ceva. De atunci ne avem doar una pe alta. Dar e bine şi aşa, dacă o vrea Dumnezeu să mi-o lase pe Cosmina…
Aveam şi noi o viaţă. Nu cine ştie ce, viaţă obişnuită, cu muncă multă, zi şi noapte. Ne încropisem o mică afacere, duceam în alt judeţ cereale cultivate de noi şi aduceam în schimb cartofi, pe care îi vindeam la piaţă. Aveam un ARO, primit moştenire de la tata, cu el am început. Am început să ne construim o căsută. Apoi am cumpărat o camionetă.
Într-o noapte s-a întâmplat o nonorocire. O fată bolnavă la cap dintr-un sat – avea schizofrenie, biata de ea – a fugit din casă, spre şosea. S-a aruncat drept în faţa camionetei noastre. Fata a murit pe loc, cu creierii împrăştiaţi pe asfalt. Soţul meu era în dreapta şoferului, dormea. Când s-a trezit brusc din somn şi a văzut nenorocirea, a făcut un şoc.
De atunci nimic nu a mai fost normal în viaţa noastră. Am fost nevoită să îmi iau copilul şi să plec. A fost greu. Eu m-am angajat vânzătoare. Am închiriat o cameră în Mizil. Toată iarna am stat fără căldură, nu aveam nici gaze. Nu aveam decât nişte haine mai groase. Apoi ne-am mutat la ţară, la mama, în casa bătrânească, la Boldeşti, Prahova. În primăvară, cam pe 20 aprilie 2009, cu acordul Cosminei am plecat în străinătate, femeie de serviciu la o familie. Vroiam să strângem bani să putem locui şi noi ca oamenii. Nu mai suportam să-mi văd copilul fără de nici unele. Trei săptămâni am fost plecată. M-au anunţat că i s-a făcut rău la şcoală, Cosmina a căzut din picioare şi a fost dusă la spital.
Când am ajuns la spital în Bucureşti nu am mai recunoscut-o. Nu i se mai vedeau dinţii, atât de umflate îi erau gingiile. Am crezut că o să mă prăbuşesc şi am să mor pe loc. Am rezistat, Dumnezeu mi-a dat putere, ca să îi fiu alături."
(Fotografie realizată de: Bogdan Dincă)
Pe data de 13 mai 2009, fiica ei, Cosmina Păun, în vârstă de dor 14 ani, a fost internată în secţia de de Oncopediatrie a Spitalului M.S. Curie din Bucureşti, cu diagnosticul de Leucemie Acută Mieloblastică M1.
Pe 22 mai 2009 a început primul tratament citostatic. În urma primei etape de tratament a intrat în aplazie medulară cu neutropenie febrilă severă, trombocitopenie severă. Au urmat transfuzii de sânge repetate. La începutul lunii septembrie a început a altă cură de citostatice, apoi transfuzii de sânge. Urmează încă una, în octombrie 2009.
La momentul internării, Cosmina era elevă în clasa a VIII-a la Liceul Teoretic din Mizil. Între timp, Cosmina a împlinit 15 ani, în spital. Cosmina a fost repartizată în clasa a IX-a la specializarea Matematică-Informatică de la Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” din Mizil, cu media de admitere 9.23.
Cosmina are nevoie de un transplant. Mama ei, sfătuită de câţiva prieteni, a aflat că sunt şanse în străinătate. Diriginta Cosminei a scris unei clinici, în Italia. Au cerut 150.000 de euro pentru tratament şi transplant.
În spital, Cosmina a făcut şi un abcces cerebral din cauza unei sinuzite maxilare cu osteoliză severă de bază de craniu şi a fost operată. A făcut candidoză şi aspergiloză. Doar tratamentul recomandat de medic împotriva aspergilozei, cu medicamentul Fungizone, costă 300 de euro.
Dacă doriţi să o ajutaţi pe Cosmina:
Raiffeisen Bank
RON: RO 97 RZBR 0000 0600 1005 2891
Titular de cont este mama ei, doamna Neagu Steluţa.
Telefon Neagu Steluţa: 0723 914 273
PROIECTUL cazurilor dificile şi grele de la Marie Curie sau Fundeni este conceput de către Bogdan Dincă:
„Ne propunem sa facem cunoscute cazurile copiilor internati la Marie Curie sau Fundeni, fara acces la mass media si cu probleme financiare sau sociale. Cazurile vor fi prezentate la fiecare doua saptamani. Un proiect sustinut de Isabela, Hotnews, Q Magazine si Fotografii de familie”.
şi este susţinut de către: Isabela, Hotnews, Q Magazine si Fotografii de familie”.
(Fotografie realizată de: Bogdan Dincă)
Am aflat de pe blogul Isabellei de unde am preluat şi articolul, că acest frumos copil şi-a dorit de ziua ei un tort. Am înţeles că nu l-a primit şi a rămas doar cu gustul acestui vis frumos în suflet şi cu buzele strânse ca şi cum ar fi vrut să sufle în lumânarea care se spune că ne împlineşte dorinţa.
ÎMI PARE RĂU COSMINA...
pentru că nu am ştiut şi nu am reuşit atunci, pe data de 1 Iulie 2009 să îţi împlinesc această dorinţă, dar eu şi Gărgăriţa mea îţi dăruim un tort, fie el şi virtual
care are pe el o lumânare cu cifra 2!
Atât a împlinit fetiţa mea anul acesta, iar tu iubita, poţi să îţi pui două dorinţe când vei sufla în lumânare pentru că ai tot dreptul şi cred că meriţi din tot sufletul excepţia!
LA MULŢI ANI COSMINA !!!
LA CÂT MAI MULŢI ANI SĂNĂTOŞI !!!
Un comentariu:
Când eram copilandru îmi doream să fiu faimos, celebru. Să am vile, maşini de lux. Să apar pe pagini gazetăreşti, iar cerul meu să fie senin şi cu soare, chiar dacă ar fi trebuit să arunc cu monezi de aur ca să destram norii cenuşii. Vremea a trecut şi mi-a dovedit că nu am duşmani printre oameni – cel puţin dpdv personal, că nenorocitul care mă loveşte şi sugrumă temeinic multe dintre scornelile care mi se năzăresc şi doresc să le înfăptuiesc este TIMPUL. Nenorocitul care curge vijelios pe cursul vieţii, chiar dacă uneori trăim o impresie falsă că se scurge într-o lentoare plictisitoare. Nenorocitul ăsta care e nemilos cu noi m-a făcut că să-mi doresc să fiu un om cu un caracter de valoare, ci să nu mai fiu celebru.
Cred, de fapt sunt sigur, că asemenea vise avea – sper că le are – şi Cosmina. Cosmina Păun, fata căreia cineva sau ceva de dincolo de cortină a aruncat peste ea scârboşenii ponegrite de gustul amar şi oţetit al durerii, urâţenii pe care nici un copil nu ar merita să le trăiască şi să îi fie nimicită copilăria în halul ăsta. Cosmina a trecut peste ceea ce puţini ar fi rezistat psihic să treacă, cu toate că are de abia 15 ani. Şi, deşi s-a luat la trântă cu nemernica de boală, are încă puterea să zâmbească. Şi pentru ea singurul duşman e timpul.
Dată afară din casă de propriul tată cu un ordin judecătoresc, a asistat neputincioasă la despărţirea părinţilor. Când adolescenţa îi bătea la uşă şi fiorii copilăreşti începeau să o părăsească a văzut cum singurul ei sprijin – mama – e nevoită să plece printre străini pentru a îi oferi un trai mai bun. Cred că în acele clipe Cosmina era mânioasă, dar nu pe mamă, ci pe ea însăşi că nu are puterea să schimbe ceva. Pentru ca apoi o vestea să tulbure şi să scufunde şi gramele de fericire din viaţa ei. Diagnosticul: leucemie. Doamne, ce poate fi mai crud decât să fii copil şi afli că stai pe un fir de sârmă, la înălţime mare, iar firul se poate rupe?
Pe Cosmina încă nu am apucat să o cunosc. Sau poate o ştiu, Mizilul natal e un oraş mic, iar ea e mizileancă. Şi mai ştiu despre ea că după nemerniciile ce a lovit în ea are dreptul să zâmbească, la viaţă. Are dreptul (şi obligaţia) să crească, să cunoască fiorii nestemaţi ai iubirii, căldura unui cămin primitor şi să-şi primească prieteni. Are dreptul să fie pe tatami, ci nu în spital.
Cosmina nu s-a lăsat învinsă. Are de gând să lupte. De astfel, Cosmina are şi mulţi prieteni. Ce au fost alături de ea. Pentru că prieteni se numesc cei ce îşi ajută seamănul. Dar întotdeauna e loc şi de mai mulţi. Încă ceva, timpul – or poate şi distanţa – nu mi-a permis încă să o văd. Însă, ştiu multe despre ea. Prietenii ei, care sunt şi ai mei, îmi spun mereu despre Cosmina câte un amănunt, ne sfătuim şi ne-ntrebăm ce am putea face. Isabelle, Zinca, Laura sunt unii dintre prietenii ei buni. Şi ele o susţin pe Cosmina. Cosmina are nevoie de prieteni, iar eu vreau să cunosc pe învingătoare, cu un caracter de valoare. Pe lângă asta, pentru Cosmina timpul îi este duşman. Şi pentru că întotdeauna e loc şi de mai mulţi prieteni, pentru viaţa ei, pentru a şterge semnul durerii de pe chipul ei, hai să fim alături de ea. Puţin câte puţin, prin paşi micuţi, mână de la mână, putem să o auzim pe Cosmina spunând „Eu mereu înving”. Iar zâmbetul ei – cel mai sincer mulţumesc.
Trimiteți un comentariu